De cele mai multe ori, recunoștința apare abia atunci când anul se apropie de final. Nu pentru că nu am avea motive mai devreme, ci pentru că, pe parcursul anului, suntem prea prinși în ritm, în liste și în „ce urmează”. Abia când lucrurile încetinesc, începem să observăm ceea ce a fost mereu acolo.
Uităm adesea să fim recunoscători pentru rutină. Zilele care seamănă unele cu altele par lipsite de importanță, dar ele sunt cele care ne țin în echilibru. Trezitul dimineața, mersul la muncă, mesele simple, drumurile cunoscute — toate acestea creează stabilitate. Rutină nu înseamnă lipsă de sens, ci siguranță, chiar dacă o realizăm rar.
Sănătatea este un alt lucru pe care îl considerăm de la sine înțeles. Atunci când corpul funcționează bine, nu îi acordăm atenție. Ne amintim de el mai ales în momentele de disconfort sau oboseală. Finalul de an ne oferă uneori ocazia să realizăm cât de mult contează faptul că putem merge, munci, dormi și trăi fără dureri majore.
Oamenii constanți din viața noastră sunt adesea cei mai puțin celebrați. Nu pentru că nu ar fi importanți, ci pentru că prezența lor devine familiară. Sunt cei care ne sunt alături fără zgomot, fără gesturi spectaculoase, dar cu o continuitate care ne susține mai mult decât ne dăm seama. Abia la final de an realizăm cât de mult a contat să nu fim singuri.
La fel de ușor trecem cu vederea momentele simple. O conversație liniștită, o cafea băută în liniște, un mesaj primit la timp, câteva minute de relaxare seara. Nu sunt lucruri care ies în evidență, dar sunt cele care dau culoare zilelor obișnuite.
Poate că finalul de an nu ne face mai recunoscători, ci mai atenți. Ne oferă spațiul necesar să vedem că lucrurile mici, pe care le-am ignorat luni la rând, au fost de fapt cele mai constante forme de bine. Iar recunoștința pentru ele nu schimbă trecutul, dar schimbă felul în care intrăm în anul următor.
